De când aveam vreo 12 ani stăteam în fața televizorului și
mă uitam la Miami Ink, iar Kat Von D era preferata mea. Într-un final, am decis
să-mi pun pasiunea în practică și să mă tatuez. Mi-am asumat asta. Nu, nu o să
îmi pară rău după 5-10 ani și nici nu o să fiu o mamă rea.
Bineînțeles că am fost întrebată de zeci de ori cum o să îmi
găsesc un job, cine mă va primi așa, oare ce spun părinții mei…de
parcă fusesem pe o altă planetă, îmi schimbasem identitatea, iar acum nu mai
pot face nimic din ceea ce îmi doream. Și uite că
mi-am găsit și job, și iubesc ceea ce fac. Uite că și părinții mă îmbrățișează
la fel de tare atunci când merg acasă, și uite că doamna de la magazin încă îmi
zâmbește atunci când îi cer pâinea și îi urez o zi bună.
De ce? Pentru că mi-am făcut tatuajele pe piele, nu pe
creier. Sunt exact aceeași. Tu ești exact același, fie că azi îți iei o pălărie
sau mâine plouă și-ți iei umbrela. Nouă, celor tatuați, nu ni se șterge memoria
după ce ieșim din salon. Muncim la fel de mult pentru ceea ce iubim, zâmbim la
fel de sincer, și plângem la fel de tare.
Eu n-am avut probleme cu oamenii, din contră. Am observat că
ulterior cei din jur simțeau că pot intra mai ușor în conversație cu mine. Mă
întrebau ce reprezintă fiecare tatuaj, cum de am avut curajul să fac asta, dacă
m-a durut sau dacă-mi pare rău.
Dacă îndemn pe cineva să-și facă tatuaje? O să răspund cu un
NU ferm. E o decizie enorm de importantă și nu sunt atât de ușor de îndepărtat.
Fă-le, nu dacă simți că trebuie, ci dacă știi că trebuie. Ce
vreau să spun? Nu lua decizii pe moment, ci abia după ce te-ai documentat
foarte bine ce presupune acest lucru.
Mi-a rămas odată bine întipărit în minte un citat: ”Arată-mi
un om cu tatuaje, și o să-ți arăt un om cu o poveste în spate”. Dacă eu am o
poveste? Cu siguranță, și tatuajele fac parte din mine acum. Tu cum te-ai simți
să-ți spun că peste 5 ani o să-ți pară rău că ai ochii verzi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu